Procesul Bologna

Procesul Bologna a fost lansat odată cu Declarația de la Bologna, semnată de către miniştrii educaţiei din 29 de ţări europene cu ocazia Conferinţei Conferedaţiei Rectorilor, care a avut loc la Bologna în data de 18-19 iunie 1999, şi este cel mai amplu proces de reformă al învăţământului superior întreprins vreodată, nu doar datorită numărului mare de state participante (47 actualmente, deşi initial erau doar 29), ci şi datorită schimbărilor majore pe care le presupune. Scopul suprem al Procesului Bologna a fost de a crea un Spaţiu European al Învăţământului Superior (SEÎS), bazat pe cooperarea internaţională şi schimbul de comunităţi academice. Spaţiul European astfel clădit:

va facilita mobilitatea studenţilor, absolvenţilor şi a personalului
va pregăti studenţii atât pentru carieră, cât şi pentru viaţa de cetăţeni activi implicaţi în societate;
va fi un suport pentru dezvoltarea personală;
va oferi acces liber la învăţământ de calitate, precum și oportunitatea de a alege locaţiile formării profesionale ale studenţilor.

În prezent, SEÎSa fost creat, iar statele membre ale Procesului Bologna promovează un învățământul superior de înaltă calitate, bazat pe principii democratice și libertate academică, sprijinind dezvoltarea personală a studenților.

Principiile promovate de Procesului Bologna sunt:

mobilitatea internaţionala a cadrelor didactice şi a studenţilor;
autonomia universităţilor;
participarea studenţilor în guvernarea învăţământului superior;
învăţământul superior ca responsabilitate publică;

Printre cele mai importante linii de acţiune, amintim:

-Cadrul calificărilor/Învățământ superior structurat pe 3 nivele de studiu: licență (3-4 ani), masterat (1-2 ani), doctorat (3 ani). Calificarea obținută în urma finalizării primului nivel de studiu permite inserția în piața de muncă europeană. Avantajul sistemului este că o persoană care s-a axat pe un anumit domeniu la licență, poate aborda un domeniu diferit la masterat. Cadrul calificărilor descrie calificările dobândite prin intermediul învăţământului superior şi cum sunt acestea interconectate.

-Sistem european de credite transferabile (ECTS): permite echivalarea studiilor efectuale la mai multe unităţi de învăţământ superior. Scopul recunoașterii calificărilor este de a face posibila utilizarea acestora dintr-un sistem educațional în altul, fara a-și pierde valoarea.

-Dimensiunea Socială a Educației. Dimensiunea sociala se refera la egalitatea de șanse în contextul învațamântului superior,în termeni de: acces, participare, terminarea studiilor, condițiile de trai, ghidare și consiliere, suport financiar și reprezentare în structurile decizionale. Principiul echității enunţă faptul că toată lumea are dreptul la educație. În acest sens, dimensiunea socială pune accent pe accesul la educație al categoriilor defavorizate cu ajutorul unor burse sau subvenții de la stat.

-Angajabilitate. Este definită ca abilitatea unei persoane de a se angaja, de a-și păstra locul de muncă și de a se deplasa în interiorul pieței muncii. Rolul învăţământului superior în acest context este de a echipa studenţii cu competenţe şi abilităţi (cunoştinţe, atitudini şi comportament) de care indivizii au nevoie la locul de muncă şi pe care angajatorii le caută şi de a se asigura că persoanele să aibă oportunităţi de a menţine si reînnoi acele competenţe şi abilităţi prin intermediul vieţii lor profesionale. La final, studenţii vor trebui să aibă cunoştinţe aprofundate pe domeniul lor, precum şi competenţe de angajare generale.

-Învățământ centrat pe student. Învăţământul centrat pe student reprezintă atât o mentalitate, cât şi o cultură în interiorul unei instituţii de învăţământ superior şi este o abordare a învăţării amplu înrudită şi susţinută de teoriile constructiviste ale învăţării. ÎCS este caracterizat prin metode inovative de predare care au drept scop promovarea învăţării prin comunicare cu profesorii şi cu alţi studenţi implicaţi în procesul de învăţare, metode ce consideră studenţii participanţi activi la propria învăţare, dezvoltându-le abilităţi transferabile, cum ar fi: soluţionarea problemelor, gândirea critică şi gândirea reflexivă.

-Mobilități. Presupune mobilitatea studenților, personalului didactic și cel administrativ în interiorul SEÎS. Astfel, avem ca exemplu posibilitatea studenților de a studia pe parcursul unui semestru sau chiar un an întreg universitar într-o altă instituție de învățământ superior.

-Asigurarea calității. În învațamântul superior, termenul „asigurarea calității” se refera la toate politicile, procesele și acțiunile create să asigure ca instituția, programele și calificarile întrunesc și mențin standarde specifice legate de educație, suport financiar și infrastructură. Astfel, asigurarea calității aduce, în primul rând, o garanție instituțiilor de învațamânt superior și stakeholderilor direct interesați, despre faptul că nivelul de calitate este atins. Asigurarea calității are de asemenea funcția de a îmbunătăți și perfecționa continuu sistemul de învățământ.

-Creșterea finanțării învățământului superior. Identificarea de oportunități complementare pentru finanțare astfel încât să se asigure funcționalitatea învățământului și creșterea calității educației.

-Învățare pe tot parcursul vieții (Lifelong Learning). Prin învățământul pe tot parcursul vieții se dorește îmbunătățirea recunoașterii învățământului în forma sa anterioară, inclusiv a învățământului non-formal și informal, crearea unor modele mai flexibile de livrare a informației, centrate pe student, și lărgirea accesului la educația în învățământul superior.

Bibliografie:

http://bologna.ro/
Raport: Implementarea Procesului Bologna în România: Perspectiva studenţilor, 2009, Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR)
Dicţionar de termeni, 2009, Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR)
Învăţământ Centrat pe Student – Toolkit pentru studenţi, cadre didactice şi instituţii de învăţământ superior, octombrie 2010, The European Student’s Union (ESU)

Declaraţia de la Lima din 10 septembrie 1988

Magna Charta Universitatum din 18 septembrie 1988

Declaraţia de la Sorbona-Paris din 25 mai 1998

Declaraţia de la Bologna din 19 iunie 1999

Comunicatul de la Praga din 19 mai 2001

Comunicatul de la Berlin din 19 septembrie 2003

Comunicatul de la Bergen din 19 mai 2005

Comunicatul de la Londra din 18 mai 2007

Comunicatul de la Leuven şi Louvain-la-Neuve din 28-29 aprilie 2009

Comunicatul de la Viena-Budapesta din 12 martie 2010

Comunicatul de la Bucureşti din 26-27 aprilie 2012

Comunicatul de la Yerevan din 14-15 mai 2015